Vreau sa traiesc
Totul a început cu un sentiment ciudat în piept. O apăsare care mă chinuia de dimineață și niște gânduri că poate ceva rău se va întâmpla. Nu e ca și cum nu aș simți asta destul de constant în ultimii 4 ani, dar în ziua aia era mai insistent. Iar ca de fiecare dată, sentimentul acela apăsător e pus bine la locul lui și lăsat să dospească. Dar, în acea zi, am crezut pentru câteva secunde că voi muri și că sentimentul din piept a fost o prevestire.
Aveam aproape 30 de ani când am învățat să înot și, bineînțeles, nu mă simt foarte confortabil în apă, mai ales dacă nu e ceva solid sub picioarele mele. Am învățat la mare, cu apa sărată și soțul meu lângă mine. Aș zice că așa e destul de ușor să înoți.
Dar îmi e frică de apă, de puterea ei, de faptul că în acel mediu sunt complet străină și lipsită de control. Cu toate astea, încerc să trec peste frică, încerc să înot cât mă simt confortabil și ador să plutesc pe ea în derivă.
Așa a fost și lunea trecută. Am ieșit cu soțul meu cu paddleboardul pe un lac din apropiere. Așteptam de mult timp asta și știam că atâta timp cât nu mă ridic în picioare, nu are ce să se întâmple. Tura a fost minunată. Am prins apusul din mijlocul lacului și ne îndreptam spre mal.
Am rămas puțin în urmă, să îmi calmez gândurile, încercând să iau cu mine în suflet toată frumusețea ce mă înconjoară. Aveam senzația că nu mă pot bucura cu adevărat de locul acela. Am zis câteva rugăciuni în gând, am cerut ajutorul pentru a scăpa de toate sentimentele apăsătoare pe care le adun de când sunt mică.
‘Te rog, Doamne, dă-mi o mână de ajutor, ajută-mă să mă simt liberă și ușoară din nou’.
Ajunsa la mal, am coborât de pe paddleboard și am vrut doar să plutesc puțin, ținându-mă de el. Placa a început să se ridice deasupra mea din cauză că mi s-au ridicat picioarele. Am crezut că mă pot redresa, dar nu știu cum. Am tras doar placa peste mine și eu am căzut în apă.
Primul val de spaimă a fost acela.
Asta e acel lucru rău de care m-am tot temut. O să mă înec aici dintr-o prostie. M-am gândit imediat la părinții mei, la soțul meu și la prieteni și că nu mă vor mai vedea, iar atunci panica m-a cuprins de tot.
Bineînțeles, am realizat că nu ajung cu picioarele jos, iar când încercăm să înot spre suprafață, mă scufund și mai mult.
Haos complet
Haotica! Așa era toată scena: eu dând din mâini și picioare, apa îmi intra în nas și gură și când ajung într-un final la suprafață…
Nu ies la aer, cum am crezut, ci dau cu capul în placă. Dezorientată fiind, nu îmi dau seama în ce parte să ies.
Dar ajung cumva afară și reușesc să-l strig pe soțul meu. Mă prind de paddleboard, crezând că așa voi fi în siguranță, doar să mai trec încă o dată prin exact același haos.
A doua oară sub placă, neputând să mă aduc la suprafață, nu mai aveam forță în brațe și picioare. Parcă tot din mine a rămas pe fundul lacului.
Însă el era deja lângă mine și m-a ajutat să ajung la mal.
Nu are rost să menționez că deja credeam că din cauza panicii mele ne vom îneca pe amândoi.
M-a adus la mal și timp de câteva minute parcă învățam din nou cum să respir.
‘Respira pe nas, încet, încet’, îl auzeam spunând, dar nu înțelegeam sensul cuvintelor.
Iar apoi au urmat lacrimile, suspinul din adâncul sufletului și un tremurat incontrolabil.
Mă așez pe o piatră lângă mal și încerc să mă fac mică. Îmi strâng genunchii la piept și rămân așa timp de câteva minute bune. In mintea mea totul e vraiste.
‘Eu chiar am fost la un pas să mă înec sau exagerez?’
Soțul meu încearcă să mă convingă că eram în control, că nu aș fi pățit nimic dacă el nu ar fi fost acolo. Poate că e așa, însă pentru acele câteva secunde eu am crezut că voi muri înecată.
Și e ciudat pentru că de multe ori mă gândesc la moarte. Mă gândesc că aș vrea să dispar, poate să mă îmbolăvicesc, nefiind cu adevărat capabilă să îmi iau propria viață. Uneori ajung atât de jos în tăul nebuniei, încât nu mai vreau să trăiesc atât timp cât am amintirea a ceea ce mi s-a întâmplat.
Dar acolo în apă am vrut să trăiesc; am luptat pentru a mă aduce la suprafață. Nu îmi doresc să mor eu, ci acea versiune din trecut care e atât de rănită. Nu mai pot trăi cu acea versiune disperată după iubire și protecție.
Așa că acea versiune trebuie să moară; nu cred că cele două pot trăi împreună. Doar că sunt atât de atașată de ea, încât doare. Simt ca și cum aș încerca să omor fetița aia drăgălașă cu cărioați și ochi creduli.
Încă nu pot face asta, încă nu știu dacă gândesc limpede, dar știu că ziua de la lac nu poate rămâne doar o amintire neplăcută și o fobie de apă.
‘Iar acum ar trebui să mă prefăc că nu s-a întâmplat nimic, acum ar trebui să mă gândesc că totul continuă exact la fel?’ Acesta mi-a fost primul gând limpede după ce m-am calmat pe malul lacului.
Si da, nimic nu s-a schimbat, si totul e la fel…